Nu știu când m-a lovit. Poate atunci când am încetat să mai ignor mucegaiul și igrasia de pe pereții băii. Firele de păr atârnând scărboase și nevinovate de mânerul ușii ieftine de plastic și de faianța îngălbenită. Mirosul pregnant de urină. Ghena mereu înfundată, cu turiștii ei patrupezi și păroși. Gândacii răsărind de te miri unde. Vânătăile de pe genunchi de la repetatele lovituri în colțul patului din cauza spațiului prea mic. Durerile de spate de la scaunul incomod. Faptul că o încăpere de 2,7 x 4 m ține loc și de dormitor și de living și de bucătărie și de spațiu de depozitare. Pentru 2 suflete. Cu pereți indecent de subțiri. Faptul că trebuie să parcurg jumătate de coridor interminabil până la cutia infectă numită generic 'baie'.
Sau poate că s-a întâmplat azi dimineață, când vecina s-a gândit să fie harnică și să îmi strice dulcele somn cu huruitul inuman al aspiratorului industrial, mereu jegos, mereu cauzator de strănuturi și alergii. Și de treziri inoportune.
M-am săturat de cămin. Patru ani. Se împlinesc patru ani de periplu prin camere de cămin. De la 6 în cameră (de 4, că așa-i la Poli), la 4, la 2, la 2. Dacă primul an a început plin de curiozitate și nerăbdare de a trece prin toate poveștile alea despre care citisem despre cămin pe blogurile altora, azi am ajuns să număr zilele până când îmi iau zborul de aici. Patru ani în care am râs cu lacrimi, am crăpat de nervi și am încercat mereu să văd partea pozitivă a lucrurilor. Să găsesc partea frumoasă. Însă nu știu sigur dacă mai pot.
Cred că ăsta e cel mai important lucru pe care m-a învățat traiul în cămin: să fiu mai optimistă. Că dracul nu e chiar așa de negru. Că există mereu și o parte bună. Că se poate și mai rău.
Dar și mai bine.
Sper ca anul 6 să mă găsească într-un apartament simpatic, cu dormitor, living și bucătărie separate. Cu un mic balconaș însorit pe care să îmi beau cafeaua dimineața. Și o baie numai a mea, cu cadă, apă caldă la discreție și gelurile de duș parfumate înșirate frumos pe etajeră.