Dubios

Nu știu dacă doar acum am devenit conștientă de asta sau mi-am băgat în cap ideea fără să vreau, chestia e că simt că bat pasul pe loc. Am o senzație dubioasă că alerg hotărâtă spre ceva anume, nu știu exact ce, dar alerg spre acel ceva și în același timp nu avansez deloc, ba parcă simt uneori că merg înapoi. Aceeași senzație pe care o ai în visele urâte în care încerci să fugi de/spre ceva/cineva și nu poți avansa, oricât te-ai chinui.

Timpul trece. Eu alerg și totuși rămân pe loc.  

Now repeat after me: 'You are free'

Dacă e ceva ce pot să nu îmi reproșez, e că am încercat. Chiar am încercat. Și trebuie să recunosc că nu a fost mereu atât de deprimant cum a devenit acum. 

Dar nu mai are rost să mă mint singură. Sau poate că are, dar nu mai vreau. Am obosit. Nu m-am simțit niciodată atât de copleșită de o situație. Oricât încerc să alung gândurile negative și să îmi forțez mintea și fața să zâmbească, nu mai merge. Și nu mai sunt deloc persoana veselă și plină de viață de acum câțiva ani. Iar momentan singura variantă care reușește să mă țină pe linia de plutire e să închid ochii și să îmi spun că nu contează. Mai e atât de puțin până voi fi liberă, însă mă frustrează gândul că am de AȘTEPTAT. Așteptarea e groaznică, niciodată nu am fost copilul răbdător care știa să își ocupe timpul. Nu. Când aștept ceva, cu greu ma pot gândi la alte lucruri, cu greu mă pot concentra, cu greu mă pot detașa. Vreau acel ceva acum, nu vreau să aștept. 

Și e trist când mă gândesc că îmi aștept libertatea. Oare așa se simt și prizonierii, scrijelind pe pereții închisorii timpul rămas până la eliberare?

Se cere o schimbare de perspectivă asupra situației. E vina mea că dau prea multă importanță unor lucruri care, la urma urmei, sunt doar niște nimicuri. Am tot încercat să privesc lucrurile din alte unghiuri, dar mereu eșuez lamentabil în același cerc vicios în care îmi plâng de milă și o iau chinuit de la capăt.

Dar stau și mă întreb.. poate că de data asta problema nu e la mine.

Speranța moare ultima

Nu știu când m-a lovit. Poate atunci când am încetat să mai ignor mucegaiul și igrasia de pe pereții băii. Firele de păr atârnând scărboase și nevinovate de mânerul ușii ieftine de plastic și de faianța îngălbenită. Mirosul pregnant de urină. Ghena mereu înfundată, cu turiștii ei patrupezi și păroși. Gândacii răsărind de te miri unde. Vânătăile de pe genunchi de la repetatele lovituri în colțul patului din cauza spațiului prea mic. Durerile de spate de la scaunul incomod. Faptul că o încăpere de 2,7 x 4 m ține loc și de dormitor și de living și de bucătărie și de spațiu de depozitare. Pentru 2 suflete. Cu pereți indecent de subțiri. Faptul că trebuie să parcurg jumătate de coridor interminabil până la cutia infectă numită generic 'baie'. 

Sau poate că s-a întâmplat azi dimineață, când vecina s-a gândit să fie harnică și să îmi strice dulcele somn cu huruitul inuman al aspiratorului industrial, mereu jegos, mereu cauzator de strănuturi și alergii. Și de treziri inoportune. 

M-am săturat de cămin. Patru ani. Se împlinesc patru ani de periplu prin camere de cămin. De la 6 în cameră (de 4, că așa-i la Poli), la 4, la 2, la 2. Dacă primul an a început plin de curiozitate și nerăbdare de a trece prin toate poveștile alea despre care citisem despre cămin pe blogurile altora, azi am ajuns să număr zilele până când îmi iau zborul de aici. Patru ani în care am râs cu lacrimi, am crăpat de nervi și am încercat mereu să văd partea pozitivă a lucrurilor. Să găsesc partea frumoasă. Însă nu știu sigur dacă mai pot.

Cred că ăsta e cel mai important lucru pe care m-a învățat traiul în cămin: să fiu mai optimistă. Că dracul nu e chiar așa de negru. Că există mereu și o parte bună. Că se poate și mai rău.

Dar și mai bine.

Sper ca anul 6 să mă găsească într-un apartament simpatic, cu dormitor, living și bucătărie separate. Cu un mic balconaș însorit pe care să îmi beau cafeaua dimineața. Și o baie numai a mea, cu cadă, apă caldă la discreție și gelurile de duș parfumate înșirate frumos pe etajeră.